Margareta Turos: CinemArt Paradiso

Trecutul e întotdeauna împodobit cu globuri de Crăciun și cine își mai amintește că era frig sau ghețuri anterioare în case și în suflete? Era în anii ‘80, mergeam la școală în sarafanele uniforme, cordeluțe și numere matricole; nu întârziam niciodată sau dacă întârzia autobusul, viața ne era distrusă pentru un semestru, primeam o mustrare și un patru la cine știe ce materie, socialismul științific sau cunoștințe materiale cu acele grafice fier-carbon, care erau declarate țelul vieții noastre. Dacă ne lipsea cordeluța, făceam una din hârtie în pauză și o puneam repede, iar numerele matricole le ceream de la ăia mai mici, ne descurcam noi cumva sau nu, și totuși era copilăria noastră. 


‍În ziua aceea ne-au promis că dacă învățam bine și suntem toți minimum Maica Tereza la ore, săptămâna viitoare ne vor duce la cinematograf, care era lângă școala noastră lemefe trei. Deci nu s-au stresat prea mult. Zis și făcut. 

A venit ziua cea mare, toți în rânduri, mână-n mână, ne-am dus vreo cincizeci de metrii și am ajuns la cinematograful Arta. El era Cinematograful pentru noi, mai ceva ca și Cinema Paradiso al lui Tornatore. Ne-au pregătit vreun sfert de oră să stăm liniștiți la film, nici musca să nu se audă, să fim atenți, mâine dăm extemporal din film. Ne-am așezat blânzi în Scala noastră din Milano Cluj și am așteptat filmul. Măcar dacă era Mihaela sau ceva Mugurel și habar nu mai am care. Dar nu, a fost exact Pistruiatul lui Francisc Munteanu, pe care l-am mai văzut la televizor, că mergea tot mai des la matineu duminică și până bunica aducea prescura înmuiată în vin de la biserică cu care ne îmbătam cu toți, noi copiii ne uitam a cincizecea oară la băiatul care fuge aiurea și așteptam literele: regia Francisc Munteanu. Dar acum era altceva, eram în cinema, pe scaune separate, ca și în filme. Era sărbătoarea noastră și nu cea de toate zilele. S-au stins luminile, suspans. A apărut titlul: Pistruiatul. Oh, nu! Iar fugea Sergiu Nicolaescu și polițiștii după el, iar scăpa și știam toate dialogurile, le mai spuneam în șoaptă și râdeam. Aveam toate șansele să luăm patru la extemporal. Profesoara de limba română ne privea nervos, era și cariera ei în pericol, da ce știam noi ăștia mici și naivi? Dacă ne spuneau să nu râdem, râdeam și mai mulți în crize nesfârșite. 

Doamne, dacă aș putea să mă întorc acolo în cinematograful Arta și să râd atât de liber ca și în cele mai crunte vremuri…Dar nu pot, și vremurile s-au schimbat, au devenit mai libere și râsul nostru a dispărut. Așa râdeau cândva în vremurile preistorice Adam și Eva de condiția lor umană tragică, cum râdeam noi acolo în întuneric. Iar când Sergiu Nicolaescu l-a trimis pe Pistruiatul la doamna aceea activistă, el, băiatul de care eram îndrăgostită în secret de vreo trei luni, m-a sărutat în întuneric. Accidental ședea lângă mine, deși accidentalul nu exista. 

Au trecut zeci de ani și sărutul acela în întunericul cinematografului a rămas neatins pe fața mea. Zeci de ani nu mi-am amintit momentul acela. Acum nu mai stau în țară, dar când mă întorc, totdeauna mă duc în fața cinematografului, a școlii, a universități, și undeva pe străzile acelea mai fuge Pistruiatul în imaginația mea. Cui ii pasă de ce fuge și dacă va ajunge undeva, el fuge pentru totdeauna și în clipele acelea băiatul meu se apleacă în întuneric și mă sărută prima și ultima oară în cinematograf și în viață.

Sunt momente pe care nu le poate lua nimeni și nimic, momente unice, cele mai valabile, cele mai adevărate. Odată îi voi povesti fetei mele sau fetei fetei mele cum a intrat Cinematograful Arta în arta mea de a trăi, a supraviețui, a visa și a mă înălța deasupra mediocrității, cum a rămas pentru totdeauna în momentul acela înghețat în timp, cum ar spune Roland Barthes în Camera Obscura.

De atunci am terminat secția film documentar a Universității de Antropologie, dar pasiunea mea pentru film a început acolo, în fuga Pistruiatului, în muzica aceea de la începutul filmului, un fel de Morricone românesc, și în sărutul clasic al lui Rhett Butler din clasa paralelă.